…Si totusi, unii si-au inspirat crimele din carti

Oamenii ce au scris ceva frumos, din care poti deprinde multe invataturi si cand, dupa ce le-ai citit scrierile, devi un om mai bun, aceia sunt oamenii literaturii ce au ramas in istorie. Clasicii. Oameni care au intrat in istoria unei tari prin influenta pe care a avut-o cartea s-a, oameni care au prezentat lumea prin ochii lor, prin simturile lor si care au transmis totul cititorilor folosind numai niste simple cuvinte. Este un lucru mare, este un lucru pe seama caruia merita sa vorbim.

Din istoria noastra am doi clasici preferati. Vorbesc aici de marele dramaturg Ion Luca Caragiale care, prin umorul sau, a reusit sa evidentieze totusi defectele si calitatile oamenilor si a societatii si, desigur, cel mai mare poet din istoria noastra, Mihai Eminescu. Rasfoind niste carticele de-ale mele mai vechiute, am dat peste o poezie scrisa de Mihai Eminsecu care mi-a placut in mod deosebit.

Epigonii

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Ma cufund ca într-o mare de visari dulci si senine
Si în jur parca-mi colinda dulci si mândre primaveri,
Sau vad nopti ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbravi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii si cu râuri de cântari.

Vad poeti ce-au scris o limba, ca un fagure de miere:
Cichindeal gura de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsa, Daniil cel trist si mic,
Vacarescu cântând dulce a iubirii primavara,
Cantemir croind la planuri din cutite si pahara,
Beldiman vestind în stihuri pe razboiul inimic.

Lira de argint, Sihleanu, – Donici cuib de-ntelepciune,
Care, cum rar se întâmpla, ca sa mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomata?
S-au dus toti, s-au dus cu toate pe o cale ne’nturnata.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb.

Eliad zidea din visuri si din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profetiilor amare,
Adevar scaldat în mite, sfinx patrunsa de-nteles;
Munte cu capul de piatra de furtune detunata,
Sta si azi în fata lumii o enigma n’explicata
Si vegheaz-o stânca arsa dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iobagul s-a lui lanturi de arama;
L-ale tarii flamuri negre Cârlova ostirea cheama,
În prezent vrajeste umbre dintr-al secolilor plan;
Si ca Byron, treaz de vântul cel salbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperarii,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un lintoliu zace lebada murinda,
Zace palida vergina cu lungi gene, voce blânda –
Viata-i fu o primavara, moartea-o parere de rau;
Iar poetul ei cel tânar o privea cu îmbatare,
Si din lira curgeau note si din ochi lacrimi amare
Si astfel Bolintineanu începu cântecul sau.

Muresan scutura lantul cu-a lui voce ruginita,
Rumpe coarde de arama cu o mâna amortita,
Cheama piatra sa învie ca si miticul poet,
Smulge muntilor durerea, brazilor destinul spune,
Si bogat în saracia-i ca un astru el apune,
Preot desteptarii noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi sterge colbul de pe cronice batrâne,
Caci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvatatilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugraveste din nou, iarasi pânzele posomorâte,
Ce-aratau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

S-acel rege-al poeziei, vecinic tânar si ferice,
Ce din frunze îti doineste, ce cu fluierul îti zice,
Ce cu basmul povesteste – veselul Alecsandri,
Ce-nsirând margaritare pe a stelei blonda raza,
Acum secolii strabate, o minune luminoasa,
Acum râde printre lacrimi când o cânta pe Dridri.

Sau visând o umbra dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca doua basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergina, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aseaza-n tron de aur, sa domneasca lumi rebele,
Si iubind-o fara margini, scrie: „visul de poet”.

Sau visând cu doina trista a voinicului de munte,
Visul apelor adânce si a stâncelor carunte,
Visul selbelor batrâne de pe umerii de deal,
El desteapta-n sânul nostru dorul tarii cei strabune,
El revoaca-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iara noi? noi, epigonii?… Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi batrâne, urâte,
Masti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza;
În noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza;
Voi credeati în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Si de-aceea spusa voastra era sunta si frumoasa,
Caci de minti era gândita, caci din inimi era scoasa,
Inimi mari, tinere înca, desi voi sunteti batrâni.
S-a întors masina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarasi trecutul, fara inimi, trist si rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i strain!

Voi, pierduti în gânduri sunte, convorbeati cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Caci al nostru-i sur si rece – marea noastra-i de înghet,
Voi urmati cu rapejune cugetarile regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéti.

Cu-a ei candela de aur palida întelepciune,
Cu zâmbirea ei regala, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vietii voastre drum de roze semanat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastra: o lira,
Ce la vântul cald ce-o misca cântari molcome respira;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutatoare ce nimica nu viseaza,
Ce tablourile minte, ce simtirea simuleaza,
Privim reci la lumea asta – va numim vizionari.
O conventie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciuna;
Ati luptat lupta desarta, ati vânat tinta nebuna,
Ati visat zile de aur pe-asta lume de amar.

„Moartea succede vietii, viata succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte;
Oamenii din toate cele fac icoana si simbol;
Numesc sunt, frumos si bine ce nimic nu însemneaza,
Împartesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Si pun haine de imagini pe cadavrul trist si gol.

Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita
Unor lucruri n’existente; carte trista si-ncâlcita,
Ce mai mult o încifreaza cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate.
Strai de purpura si aur peste tarâna cea grea.

Ramâneti dara cu bine, sunte firi vizionare,
Ce faceati valul sa cânte, ce puneati steaua sa zboare,
Ce creati o alta lume pe-asta lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruina,
Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina, –
Toate-s praf… Lumea-i cum este… si ca dânsa suntem noi.

Intre clasicii ce si-au castigat locul in istorie si contemporani este o diferenta mai mare sau mai mica constand, dese ori, in lucrurile bune asimilate din opera respectivului. Un lucru pe care l-am simtit mai puternic in cartile clasice decat in cele… obisnuite, este faptul ca acele carti (de exemplu Cei Trei Muchetari) inveti mult mai bine ce este curajul, loialitatea si prietenia. In Stapanul Inelelor inveti ce inseamna sacrificiul. In Harry Potter ajungi sa intelegi, cat de cat, moartea si te impaca cu ideea ca toti suntem sortiti ei. „Din pamant am fost creati, in pamant ne intoarcem.” Aceste carti sunt numai cateva din acele carti care si-au castigat locul in istorie. Daca nu inveti din carti lucrurile enumerate mai sus, atunci de unde sa le inveti? Dar totusi… ce se intampla oare ce acele carti, necunoscute, nepromovate, care totusi au multe atat de oferit lumii? Ce se intampla oare cu acele carti care raman uitate printre rafturile librariilor si pe care putina lume le-au cunoscut cuvintele, le-a cunoscut frumusetea, desi au atatea de oferit lumii, raman la mila prafului?

Desi se zice ca o carte te face o persoana mai buna, stiti ca totusi exista cativa criminali care si-au inspirat crimele din carti precum De veghe in lanul de secara ? Oare cartile chiar te fac mai bun? Ce parere aveti? Argumentati.

2 gânduri despre “…Si totusi, unii si-au inspirat crimele din carti

  1. da stiam ca unii criminali si-au realizat crimele inspirandu-se din carti, spre exemplu rata criminalilor din america este mult mai mare decat in orice alta tara, iar crimele lor sunt luate fie din povesti pentru copii, fie inspirate din legende locale sau de cele mai multe ori de carti scrise de mari criminalisti si specialisti in domeniu ..o carte la fel ca si un program de televiziune te poate influienta , de aceea este foarte impoortant ca noi sa stim sa dosebim binele de rau ..ps imi place foarte mult ideea acestui articol , plus ca ar trebuii sa citesc si eu de veghe in lanul de secara😉

Ce parere ai?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s