Febra Neagră – Karen Marie Moning

Dacă ar fi să descriu acest roman printr-un cuvânt, acel cuvânt ar fi „haotic”. De ce? Cartea a fost plină de acţiune şi suspans, dar ori personajele sunt ciudat structurate, ori povestea curge pe lângă ei. Într-un fel nu puteau ţine pasul cu povestea. Mac, protagonista, este practic o păpuşă Barbie aruncată într-o lume a monştrilor şi umbrelor care vor să o omoare. Iar ea este pur şi simplu mult prea încăpăţânată ca să poată concepe asemenea grozăvii. Deşi povestea mi se pare într-o foarte mare măsură interesantă deoarece autoarea se leagă de mitologia celtică şi o împleteşte cu propria ei fantezie într-un mod destul de natural, pot să zic numai că rezultatul a fost unul foarte clişeic. Acum, spuneţi-mi voi dacă greşesc: personajul feminin ideal, neştiutoare faţă de existenţa unei întregi rase care trăia printre noi, pe care doar cei ca ea o putea percepe, este devastat când întreaga ei viaţă se întoarce cu susul în jos şi parcă nimic nu mai are sens pentru ea. Dintr-un snobism fantastic, fiţă şi imprudenţă, ajunge să fie nevoită să îşi poarte de grijă… iar la jumătatea romanului, ea continuă încă să nu creadă în ceea ce era evident pentru că se ţinea cu dinţii de vechea ei viaţă. Nu aş spune despre acesta că este un punct slab, dar de aici este senzaţia aceea de total haotism din carte. Cred că s-ar fi potrivit mai bine un personaj stăpân pe sine, care să ştie care îi este „misiunea”, şi să nu fie pur şi simplu o copilă aruncatră într-un avalgam de întâmplări, fară ca ea să nu poată face nimic în privinţa asta. Deci, aş putea spune cu mâna pe inimă: povestea este bestială, personajul principal mi s-a părut oribil.

Ei bineee… cred că i-am năucit puţin pe cei care nu au citit cartea. Ca să vă spun pe scurt, în carte este vorba despre Mac care îşi pierde sora care a plecat in Dublin, Irlanda ca să studieze. Când spun pierdută, mă refer la faptul că a fost ucisă. Mac se duce după sora ei ca să ajute la anchetă şi să o răzbune, dar, în schimb, este aruncată într-o lume despre a cărei existenţă nu ar fi vrut să ştie.

Ar fi mutle de spus despre aceasă carte. Povestea a fost ok, singura mea obiecţie este că a fost parcă lăsată să se dezvolte de la sine. Mi-a plăcut foarte mult faptul că nu a fost nimic de umplutură, şi a fost plină de acţiune alertă. Mi-au plăcut mult ideile care au stat la baza romanului. Mi-a plăcut mult, de asemenea, şi imaginaţia scriitoarei, aruncându-se într-o poveste pe care nu mulţi ar fi avut curajul să o scrie, pentru că ar fi putut fi respinsă, însă nu a fost. Dark fantasy… hmm… okay! Cuvintele acestea mă duc cu gândul la un horror… Şi ce pot zice, până la jumătate măcar, chiar a fost destul de horror. Poate şi mai departe de jumătate… ei bine, am stat trează până la 5 dimineaţa ca să o termin de citit.

O recomand. Deşi are minusurile sale, sunt lucruri minore, iar, per total, chiar o recomand. Daaar… vi-o recomand numai dacă ştiţi engleză ca lumea, pentru că mai urmează şi alte volume care încă nu au fost traduse… Este okay, book depository are transport gratuit :D Ei bine… Spor la citit!

Experiment – Veronica Roth

În oraş sunt crize mari. Urmează a se face revoluţii. Locuitorii oraşului află un secret, iar o parte din ei decid să plece din oraş, urmând să afle o grămadă de secrete noi, viețile tuturor urmând a fi schimbate.

O să o spun pe şleau: senzaţia pe care am avut-o citind această carte este fix senzaţia pe care am avut-o citind al doilea ciclu din Jurnalele Vampirilor, iar acesta nu este un compliment. Mi s-a părut totul ca fiind de umplutură, idei venite brusc, pe loc, negandite, uneori atât de naive în contrast cu primele două volume încât pur şi simplu nu am putut termina cartea… Ceea ce este trist, considerând că primul volum a fost unul dintre preferatele mele. Sunt într-atât de multe aspecte care m-au dezamăgit încât îmi este şi aiurea să le scriu pe toate, aşa că voi trece repede peste ele cu cele mai pregnante:

  • În primul rând nu mi-a plăcut faptul că brusc, s-a schimbat modul narativ. În primele două volume se nara subiectiv din perspectiva lui Tris… Acum ghici ce s-a gândit autoarea: dacă Tris şi-a făcut iubit, cum ar fi dacă aş contura mai bine şi sentimentele lui, modificând, în mijlocul seriei, structura romanului?! Ei bine, poate exagerez aici deoarece autoarea a avut un motiv pentru a face astfel, dar asta îmi arată numai că ideile au fost neconturate şi venite pe loc.

În momentul în care s-a schimbat modul narativ, o parte din personaje şi-au pierdut conturul, ca să spun aşa… Tobias, care era un tip super dur, cu gândire logică, acum pare a fi un copil cu nu prea multă voinţă, la mâna tuturor, condus de sentimente, ci nu de logică sau necesităţi (să nu uităm că vorbim despre unul dintre liderii neînfricaţiilor).

Relaţia dintre Tris şi Tobias intervine brusc în prim plan, problemele societăţii, revoltele, bătăliile sau pierderile căzând brusc pe planul secund, totul fiind văzut prin prisma relaţiei lor, şi modul în care acest lucru îi afectează pe ei. Eu, din câte ştiam, vroiam să citesc o distopie, nu o poveste de dragoste din timpul unui război oarecare. Aceasta este marea problemă a mea în legătură cu romanul: în momentul în care Roth a început să scrie din perspectiva a două personaje, nu s-a mai putut concentra pe poveste. Acest mod narativ a fost foarte okay pentru romanele de tipul Chimie Perfectă sau Fior, dar aici este total fără noimă.

  • În al doilea rând mi-a displăcut povestea. Cum am spus mai devreme, este de umplutură. Sunt consumate o grămadă de pagini în care pur şi simplu nu se petrece nimic… În timp ce volumele anterioare erau alerte, acum toate personajele stau pe tuşă şi îşi plâng de milă în mai bine de 200 de pagini. Da, probabil unii dintre voi mă veţi contrazice. Veţi spune că da, au fost întâmplări şi evenimente de-a lungul lecturii dar degeaba se întâmplă ceva acum dacă pregătirea acelui ceva are o lungime de 50 de pagini, repercursiunile alte 50, dar acţiunea în sine constând într-o singură pagină. Toată cartea mi s-a părut scrisă în grabă, mi-a fost greu să o urmăresc, şi pur şi simplu m-a plictisit.
  • Un alt aspect neplăcut este că e previzibilă. Mai mult decât previzibilă, este foarte naivă. E ca şi cum un om modern l-ar urmări pe Newton căzundu-i un măr în cap, tu ştiind deja ce este gravitaţia. Nu vă voi da detalii pentru că ar însemna să vă dau spoiler, şi nu asta urmăresc.

Părţi pozitive ar fi şi ele, dar le-aş fi luat în considerare numai dacă nu aş fi citit volumele anterioare, care sunt cu mult superioare.

În concluzie, mă simt pur şi simplu dezamăgită de o serie care începuse extrem de promiţător… Şi cu toate acestea, nu vă spun să nu o citiţi. V-aş fi spus asta dacă nu ar fi făcut parte dintr-o serie foarte interesantă. Aceasta este doar părerea mea personală şi, dacă aveţi păreri diferite, sunteţi liberi să le discutaţi în comentarii. Chiar sunt curioasă şi de părerile voastre.

La multi ani!!!

Yaay, blogsorul meu a implinit 4 ani :D Au fost 4 ani bogati, nu-i asa? Am scris recenzii, am ajutat la promovarea cartilor, am avut sponsorizari si concursuri, am inventat concursuri noi, mi-am facut prieteni in blogosfera, m-am lasat de blogging, m-am reapucat, am continuat cu recenzii si asa mai departe :)) Dragut, nu-i asa? Ei bine… La multi ani, blogsorule!! <3

Top 5!

Okaay, veţi fi surprinşi cu această postare dar nu, nu am să fac un top cu romanele mele preferate, ci voi face un top cu youtuberii mei favoriţi de peste tot din lume! Ştiu că este puţin pe langă subiect, dar, să fiu sinceră, urmaritul videoclipurilor pe youtube imi ocupa o parte foarte mare din timpul meu liber dar, de altfel, este o activitate relaxantă. Aşa că… începe topul youtuberilor! :)

Al cincilea meu youtuber favorit este… SUPERWOMAN!!!

Superwoman postează de două ori pe saptamană filmuleţe în care discută despre atât de multe subiecte random, încât îmi va fi greu să le enumar pe toate aici. Însa, dacă daţi click pe imaginea lui Lilly Singh de mai jos, o să accesaţi un link care o să vă ducă spre canalul ei de youtube! Distrati-vă! :)

Continuarea

Dedicatii #2

Woah, mi-am amintit de o rubrica mai veche pe care am abandonat-o acum ceva timp, dar dupa ce am gasit aceasta melodie, m-am gandit ca ar trebui totusi sa o contnui. Melodia este „Savages” de la Maria and the Diamonds si, din cauza versurilor, o asociez foarte mult cu volumul 3 din seria Divergent, Experiment. De altfel, este o melodie care imi place destul de mult! ^_^

Insurgent – Recenzie

Insurgent este al doilea volum din seria Divergent, scrisa de Veronica Roth si tot ce pot spune despre aceasta carte este ca a fost o lectura absulot bestiala! Nu stiu de ce am facut o pauza atât de lunga între citirea primului volum si continuari, dar tot ce stiu este ca regret ca nu le-am citit continuu. Lumea distopica creata de autoare este nu numai una plina de pericole si mister, ci si una realista care capteaza cititorul de la primul rand.

In primul volum am luat parte, alaturi de Tris la testul de aptitudini, la initierea neinfricatilor si la tot ce a urmat dupa. Acum, ca apele s-au linistit, ne vom intalni cu personaje noi, unele mai placute, altele mai putin placute, vom lua parte la tradari si conspiratii si… fara sa vrea, Tris, alaturi de Tobias, joaca un rol destul de important in toate acestea. Nu voi spune mai mult de atatea pentru ca nu-mi prea sta in fire si vreau sa va las pe voi sa savurati povestea.

Ce mi-a placut mie foarte mult la aceasta carte a fost stilul alert in combinatie cu intorsaturile de situatie. Desi acestea sunt cele mai… frustrante aspecte ale cartilor cu suspans… sunt in acelasi timp si cel mai atragatoare. Este o serie pe care o recomand tuturor desi, cu parere de rau am vazut ca sunt multi oameni care nu-i dau atentie pentru ca o catalogheaza precum o carte de consum scrisa numai pentru a fi vanduta sau pur si simplu „carte de adolescenti”. Nu este adevarat. Amploarea luata pe piata de aceasta serie nu se datoreaza strategiei de marketing, ci in totalitate cartii si lecturii oferite. Eu una o recomand tuturor cu cel mai mare drag!

Prin Ochii Lumii!

Ştiu că îmi simţiţi absenţa de pe blog… dar am o scuză bună: m-am apucat de un proiect pe youtube împreună cu un prieten în care prezentăm evenimentele care au avut loc şi care vor urma în Bucureşti. Asta îmi solicită destul de multişor timp dar promit că încă nu am dispărut! :D Dacă sunteţi interesaţi, vă las filmuleţul mai jos. Btw, am o presimţire că în curând voi începe să prezint şi cărţi pe acolo ;)

Mecanica Inimii – Recenzie

Nu ştiu nici măcar cum aş putea începe recenzia asta. Aş putea să spun că aceasta a devenit, fără absolut niciun efort, cartea mea preferata. Aş putea să spun că am simţit alături de personaj, am râs alături de personaj şi m-am regasit în el. Aş putea să spun că a fost scrisă cu asemenea măiestrie încât, în timpul lecturii nu mai exista nimic înafara de poveste. Aş putea spune multe, dar nu ar avea absolut niciun sens practic. Şi asta numai din cauză că nu pot descrie toate stările pe care aceasta lectură mi le-a indus.

Cartea ne poartă pe tărâmul Scoţiei, şi anume in Edinburgh, unde unui copil nou născut nu îi bate inima. Pentru a-l menţine în viaţă, moaşa care l-a luat în grijă îi pune un ceas la inimă pentru ca aceasta să poată bate în ritmul ei. Aceasta inimă improvizată are totuşi un defect major: nu ar putea rezista niciodată iubirii şi, în special, chinurilor dragostei. Dar oamenii se maturizează şi toată viaţa se învârte în jurul iubirii, şi a felului în care oamenii iubesc. Aşadar, apare problema: ce fac dacă îmi este interzis sa iubesc? Ei bine, raspunsul este simplu: faci orice pentru iubire şi ai grijă să nu suferi.

Mai devreme sau mai târziu, o să plăteşti cu multă suferinţă întreaga bucurie care te cuprinde când iubeşti. Şi cu cât vei iubi mai mult, cu atât durerea pe care o vei simţi va fi mai ascuţită. Vei cunoaşte dorul, chinurile geloziei şi ale incertitudinii, senzaţia că eşti respins şi că ţi se face o mare nedreptate. Frigul o să-ţi macine oasele, iar sângele se va preschimba în sloiuri de gheaţă rătăcind sub piele, prin tot trupul. Mecanismul inimii tale va sări în aer. Eu ţi-am pus ceasul, aşa că ştiu pe dinafară cât poate duce. Pesemne că forţa fericirii nu-l va doborî. Dar nu e destul de voinic să îndure chinurile dragostei.

Eu mi-am spus întotdeauna că iubirea este cea mai dulce durere. Aş îndrăzni chiar să merg îndeajuns de departe încât să zic că este cea mai dulce tortură. Iubirea înseamnă durere. Fericirea iubirii provine dintr-o formă de suferinţă: fericirea de a revedea o persoană dragă se trage dintr-un dor lung, fericirea resimţită într-o imbrăţişare se trage din adânca nevoie de alinare, iar insăşi fericirea de a iubi pe cineva se trage din amintirea chinului de a nu iubi pe nimeni. Nu sunt mulţi oameni care să spună asta, deşi mulţi gândesc aşa. Această carte a reuşit să traducă într-un limbaj atât de simplu ceea ce foarte puţine persoane au reuşit să glasuiască. Aici, sentimentele devin un simplu obiect fizic: un ceas. Se poate strica, se poate repara, este in continuă mişcare şi măsoară trecerea timpului. Este totul atât de simplu de înţeles dar metaforic încât îţi deschide ochii asupra multor lucruri.

Una peste alta, vorbim despre o carte de viaţă în care se poate regăsi oricine. Trebuie să menţionez, am început să plâng şi să râd, nu din cauza (sau datorită) poveştii, ci din amintirile pe care aceasta le-a scos în evidenţă. Cartea nu se bazeaza pe acţiune ci mai mult pe sentimente. Este vorba despre AM SIMŢIT, nu AM FĂCUT şi asta este absolut cuceritor având în vedere că este totuşi descrisă o călătorie întragă cu un fir narativ complet constant.

Îmi place, de asemenea, modul în care sunt schiţate personajele. Chipul lor prinde formă după descrierile morale, nu fizice, iar gesturile reies la fel. Deşi este o cărticică extrem de mică, am învăţat din ea mai multe decât aş putea învăţa din DOM. Am învăţat despre iubire, am învăţat despre durere, am învăţat despre gelozie şi fericire.

Eu de obicei termin recenzile mele spunându-vă dacă merită sau nu să citiţi o anumită carte. O să termin această recenzie spunându-va să citiţi şi să recitiţi această carte de cel puţin 5 ori în viaţă, căci pot paria că de fiecare dată se va transforma într-o poveste total diferită, dar, întotdeauna, vă va ajunge direct la suflet.

Recenzie – Şcoala supunerii

Hmm… Suna intrigant să citeşti o carte erotica în care este vorba despre un fel de şcoală unde înveţi să faci sex… altfel, nu? Idea mi s-a părut atât de trăsnită încât am devenit curioasă, căci trebuie să fi fost ceva de capul acestei cărţi pentru a fi lansate, nu-i aşa? Am fost total dezamăgită.

Ceea ce m-a convins sa trec de primele 5 pagini ale cărţii a fost faptul că părea să aibă o anumită tentă psihologică: protagonista se plângea atât de viaţa ei privată cât şi profesională şi s-a gândit că are nevoie de o schimbare. De aceea, când aceasta află despre „Şcoala supunerii”, se înscrie fără să stea pe gânduri. Acolo are parte de aventuri neimaginabile care, speră ea, o vor schimba şi o vor face fericită.

Este, trebuie să recunosc, prima carte erotică pe care am citit-o şi mi-a lăsat o impresie foarte proasta. Personajele nu sunt conturate de absolut nicio culoare iar protagonista nu are niciun fel de personalitate! Se lasă jucată pe degete cu mult prea multă uşurinţă ca să poată conferi cărţii măcar un iz de realism. Trecând peste acest aspect, autoarea mi-a lăsat impresia că are un vocabular foarte nedezvoltat din cauză că repetă prea des aceleaşi cuvinte (in special „excitat” şi „frustrat”). Mi-a displăcut total evoluţia poveştii. Deşi la început a lăsat impresia că această carte are un scop, de fapt nu are. Cartea a fost scrisă strict pentru a descrie scene intime, cu maximă lipsă de afectivitate şi la bază asemănătoare. Descrierile, de asemenea, mi s-au părut slăbuţe. Şi, dacă adun tot textul care să nu fie parte ale scenelor erotice (sau de-a dreptul pornografice) cu greu pot obţine o pagină. Aveam nevoie de o pauză de la scenele erotice în cadrul romanului şi abia pe la pagina 80 am primit o pauza de vreo două pagini. Este foarte aiurea estetic să ţi un roman în acelaşi subiect constant deoarece devine foarte obositor pentru noi, cititorii, indiferent cum este scrisă. V-aş fi făcut o introducere mai lunguţă în subiectul cărţi… dar pur si simplu îmi este imposibil.

Acum, eu nu sunt din fire o persoană pudică. Nu mă potrivesc acelei descrieri de nicio culoare. Dar din punctul meu de vedere, la ce bun să scrii o carte în care să nu faci decât să descrii anume scene, fără nicio direcţie, când există atâtea filme? :D Mă aşteptam să observ schimbări de-a lungul cărţii dar nu, am ajuns la final, mai aveam trei pagini, şi nu am putut, pur si simplu, să le termin. Mi-a fost imposibil. De acea, nu vă recomand să cumpăraţi această carte. Eu am citit-o pe telefon, în format pdf, o puteţi găsi pe internet, dacă sunteţi curioşi. Este un roman scurtuţ, în formatul în care am citit-o eu avea 138 de pagini.

Dar, una peste alta, pot zice că se citeste uşor. Este singura carte despre care consider că îmi este absolut nefolositoare, căci nu deprind nicio idee din ea, dar se citeşte uşor :D. Dacă o citiţi, să îmi lăsaţi părerea voastră în comentarii, căci sunt curioasă!

Recenzie – Sub aceeaşi stea

Mulţi dintre voi ştiţi deja despre ce este vorba în această carte şi probabil deja a-ţi citit-o. Este o carte uşoară, plăcută, impresionantă şi tristă. Este diferită de alte cărţi YA citite şi, ceea ce mi-a plăcut, este că a fost plină de elemente originale… şi răsturnări de situaţie. Însă, şi probabil mulţi dintre voi mă vor condamna pentru asta, nu m-a impresionat prea mult… Pun acest lucru pe seama faptului că probabil ştiam de dinainte ce urma să se întâmple. De asemenea, farmecul i-a pierit şi mai mult din cauza perioadei aglomerate în care am citit-o, reuşid să o termin abia într-o lună. Cu toate acestea, deşi a fost ceva ce se încadreaza mult înafara stilului meu preferat, mi-a plăcut.

Povestea este una realistă, ceva ce se poate întâmpla chiar în momentul acesta undeva în lume. Este vorba despre o fată, Hazel Grace, care suferă de cancer pulmonar. Participand la un grup cu mai mulţi oameni în situaţia ei, ea îl întâlneşte pe Augustul Waters, un băiat care reuşeşte să îi aducă zâmbetul pe buze şi care îi arată că există lucruri pentru care merită să trăieşti. Acesta o ajută să îşi împlinească cel mai mare vis în viaţă şi o face cu adevărat fericită. Însă, uneori, sorţii sunt pur si simplu potrivnici.

Ceea ce îmi place cel mai mult, şi este de fapt lucrul după care o foarte mare din viaţă m-am ghidat, este conceptul de bază al acestei cărţi, şi anume „Fără suferinţă, cum ai putea ştii ce e bucuria?”. Este ceea ce dă sens vieţii mele şi dă un sens tuturor lucrurilor rele sau nedrepte întâmplate în viaţă în general. Eu obişnuiam să spun că fără suferinţă, fericirea nu există. Dar, de altfel, este acelaşi concept şi asta mi-a plăcut cel mai mult la carte, având în vedere că nu mulţi sunt cei care văd lumea aşa.

Să fiu sinceră, deşi nu sunt chiar cel mai mare fan al cărţii, pot să zic că şi mie mi-a schimbat niţel perspectiva asupra vieţii întru câtva. Sunt aceste citate care mi-au rămas inconştient în minte şi pe care le asociez cu viaţa mea, şi ajung să le gândesc în momente care nu au nicio legătură cu această carte.

“Ar fi un privilegiu să am inima frântă de tine.”

”Așa stă treaba cu durerea, cere să fie trăită.”

”- Hazel Grace, ești singura adolescentă din America pe care o cunosc și care preferă să citească poezie în loc s-o scrie. Asta îmi spune multe”

”Iubirea adevărată se naște în timpuri grele.”

”- De ce mă privești în felul ăsta?
– Deoarece ești frumoasă. Îmi face plăcere să privesc oameni frumoși și, cu ceva timp în urmă, m-am hotărât să nu-mi interzic plăcerile mai simple ale vieții.”

”E o metaforă, înțelegi? Pui lucrul ucigător drept între dinți, dar nu-i dai puterea să-și înfăptuiască omorul.”

”Voi lupta pentru tine, voi găsi o modalitate să mai stau pe aici și să te enervez multă vreme.”

’’Unele infinităţi sunt mai mari decât altele.’’

Ultimele două sunt preferatele mele, deoarece… mi-am născut propriile amintiri cu acestea. Aşadar, aceasta este o carte care înseamnă destul de mult pentru mine şi abia aştept să mi-o cumpăr şi eu (mi-o împrumutase o prietenă când am citit-o) şi să o recitesc, dar aşa cum se cuvine, având timpul necesar.

John Green